Discutie imaginara intre un manelist si H.R.Patapievici
Actiunea se petrece pe o banca in parc.
MANELISTUL : E liber?
PATAPIEVICI : Da?
MANELISTUL : Seminte?
PATAPIEVICI : Nu, multumesc. Aruncati cojile pe jos?
MANELISTUL : Pai unde sloboz sa le-arunc? Nu vezi unde-i cosu? Pai daca ma duc pan-acolo sa scuip dupa fiecare samanta nu ma ia toti dracii de oboseala? Da-mi mata o foaie din cartea aia si-mi fac un cornet?
PATAPIEVICI : Vai de mine! Dar asta-i “Critica ratiunii pure”, de Kant!!
MANELISTUL : Are foi veline sau normale?
PATAPIEVICI : Normale?
MANELISTUL : Atunci e bune, da incoa?!
PATAPIEVICI : Nu se poate?
MANELISTUL : De ce coaie?
PATAPIEVICI : (incercand sa gaseasca ceva) Am?imprumutat-o de la biblioteca!
MANELISTUL : Da? de ce?
PATAPIEVICI : Ca s-o recitesc?
MANELISTUL : Pai ce? Ai mai citit-o odata?
PATAPIEVICI : Am mai citit-o de trei ori?
MANELISTUL : Coaie tu ai o obsesie?
PATAPIEVICI : Nu. Sunt anumite carti la care e bine sa revii in viata?
MANELISTUL : Da despre ce e vorba?
PATAPIEVICI : E o carte de filosofie. Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke şi David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică şi cea sintetică. În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepţie sensorială. În situaţia în care o analiză raţională nu este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o observaţie senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoştinţele valabile la un moment dat derivate din experienţă au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecăţile în empirice sau a posteriori şi judecăţi a priori.
MANELISTUL : Hai ca poate-ti iau familia-n p..a! Da-te-n sange ca io ti-am vorbit frumos! (il scuipa si pleaca amenintandu-l cu tovarasii)