Transpirația îi inunda fruntea. Pe față, durerea se putea citi și fără un ochi antrenat. Șfârșitul era aproape. Bătaia lăuntrică ce se desfășura de atâta vreme avea să se termine tragic. Știa că nu are cum să fie învingător.O simțea aievea, atât de apăsător, insistent…
Mai făcu, cu o ultimă răbufnire, câțva pași și izbi ușa. Deja durerea îl apăsa prea tare. Ca un veteran călit de războaie, ce-și resimțea cicatricile de peste tot la capriciile neprevizibile ale vremii rele, dar mai strângea câteva zile din dinți. Își bandajă mâna superficial într-o hârtie fină și continuă drumul.

Cu o mișcare precisă își smulse centura prinsă cu ac. Zornăitul metalic al cataramei ce se izbea in buton îl făcu să își piardă controlul de sine și stăpânirea pentru câteva secunde. Durerea era tot mai apăsătoare, dar era atât de aproape. Nu putea renunța acum! Nu tocmai acum! Două degete desfacură în grabă restul nasturilor. Fibrele îmbibate de sudoare nu se dezlipeau de pe piele. În sfârșit era aproape liber.
Se așeză într-o fracțiune de secundă și durerea imensă dispăru pe moment, ca sub efectul morfinei. Dar o senzație nouă îl inundă… era… era ceva de dedesupt. O răcoare nesfârșită. Brusc, bărbăția i se micșoră până ajunse de dimensiunea unei brichete. Dedesupt, pielea se strângea, ridându-se frenetic. Abia respira, și, gâfâind, împise cu putere. Icni brusc și scurt. Sunetul apei bolborosind era atât de eliberator…

Cu o mână își șterse fruntea transpirată și exclamă cu ușurare: ” Vai mă! Era să mă cac pe mine! Și capacu’ ăsta de veceu e așa rece, că mi se încrețesc coaiele!”