Un ascet isi dedica toata viata lui D-zeu, traind in pustiu,hranindu-se
cu radacini, toate cu gandul la rasplata viata de apoi pentru viata
sa de pe pamant intru D-zeu. Vine si fericita zi in care moare
(dupa atatea radacini zi de zi, era de asteptat). Urca frumos pe
tunel, trece de lumina, ajunge la poartar aiului, cu Sf. Petre cu ceaslovu-n fata.

Da sa intre in Rai, sigur pe el. Sf. Petre ii bareaza drumul:

– Ho, sefu’, incotro?
– Pai in Rai, eu sunt ascetu’ Senie.
– Pai, hai sa verificam ce zice ceaslovu’.
Cauta Sf. Petre la sectiunea “Asceti”
– Senie… Senie… Nu, n-am nici un Senie la “Asceti”.
– Cum n-aveti nici un Senie. Cauta la sfinti.
– Senie… Senie… Nu, nu-i nici un Senie nici la “Sfinti”.

Ascetu’, din ce in ce mai agitat si enervat:
– Cauta la “Mucenici”, la “Credinciosi cu merite deosebite”, la
mama masii. Trebuie sa fiu undeva acolo!

Sf. Petre cauta prin tot ceaslovu… Nimic.

Senie daramat…
– Toata viata pierduta… Am mancat la radacini de mi-a venit rau,mi-am
dedicat toata viata lui D-zeu… Pentru ce?!

Sf. Petre il ia impaciuitor de dupa umeri si ii zice.
– Ma, vezi norisoru’ ala de acolo. Ala mic,alb si pufos?
– Da…, zice Senie printre hohote de plans.
– Zambeste, ma, esti la Camera Ascunsa!