De Ignat: relatarea unui roman care traieste in Occident

De criză, de dor și de fițe mi-a venit ideea să tai porc de Crăciun,
cum se făcea pe timpuri la mine la țară. Bine, ai mei nu îl tăiau de
Crăciun, ci înainte de Sfântul Andrei, noi nemaiavînd răbdare și nici
prea multe prin cămară să-l putem păsui pînă la Ignat.

După ce mi-am ascuțit cuțitele pe gresia de la baie și am procurat doi
baloți de paie, decorativi, uitați de un vecin în fața casei încă de
la Halloween, m-am pus să caut porc. Prima dată am dat anunț pe
internet că doresc să achiziționez, pentru sacrificare, animal de
talie medie, pînă în 150 de kilograme, dar nu mi-a răspuns nimeni, în
afară de un sonat care mi-a zis că-i plac ideile mele și, dacă vreau,
putem să sacrificăm împreună, mai mulți! Eu cred că toți nebunii au
fugit din lume și s-au ascuns pe internet! Dar divaghez!

Cînd mi-am întrebat colegii la serviciu dacă știu pe undeva un porc
viu, au devenit foarte curioși că ce vreau să fac cu el, că e mare de
pet, că face mizerie multă. Cînd le-am spus că vreau să-l tai, au
făcut ochii cît cepele și m-au luat la rost că de ce. Ca să-l mănînc,
de-aia, le-am răspuns, moment în care și ultimele rămășițe de
simpatie, toleranță și înțelegere pe care le aveau pentru mine au
dispărut. Cum să omori un animal și să-l manînci, așa, ca un barbar?
Eh, cînd am văzut eu că ăștia sunt gata să sune la PETA, am început să
le descriu în amănunt operațiunile specifice, insistînd pe secționarea
carotidei și colectarea sîngelui într-un lighean, de preferință cu
smalțul sărit, ca la mama acasă, în vederea preparării sîngeretelui și
mai ales a borîndăului. N-am știut eu cum se zice în engleză la
borîndău, la fel cum nu știu nici în românește, dar le-am explicat că
e un fel de mămăligă din făină de porumb cu sînge în loc de apă. Cred
că vreo trei, mai simțitori, așa, au dispărut spre baie, iar restul,
că acum deja se strînsese tot compartimentul în jurul meu, să mă
asculte, mă priveau cînd cu milă, cînd cu dezgust. Apoi, zic, pîrlim
șoriciul cu paie, sau la butelie, dacă stăm la bloc, și tăiem urechile
animalului, pe care le consumăm pe loc, cu puțină sare.

Mai trimisei vreo doi la baie, dar i-am dat înainte, fiind conștient
că un alt moment în care să mă asculte oamenii cu atîta atenție nu o
să mai prind, poate, niciodată. După ce epilăm animalul cu flacăra,
continui eu, îl despicăm cu securea sau toporul, ce ne vine la mînă,
și scoatem organele, pe care le fierbem împreună cu capul, în vederea
preparării caltaboșului. Știți, bănuiesc – le-am zis eu degajat –, că
pentru caltaboș se folosește intestinul gros, spălat facultativ și
opărit în apă cu ceapă, pentru mascarea miasmelor naturale. S-a plecat
cu grupul după fraza asta, și am mai rămas cu vreo trei, cei mai tari
de înger și de stomac, cred, de fapt doi, că unul dintre ei era un
coreean care nu pricepe engleză și stă toată ziua cu căștile pe
urechi, dar se alătură oricărui grup și dă din cap aprobator la orice
discuție.

Cu restul cărnii, am zis eu mai departe, facem cîrnați, grătare și
sarmale, iar dacă răposatul a fost gras, putem să frigem și o oală de
jumări, așa, de poftă, care să mai taie din tăria băuturii. Eu zic că
au scăpat ieftin totuși, pentru că dacă m-aș fi apucat să le povestesc
cum se fac hot dogii și parizerul pe care le înfulecă ei la lunch,
băgam toată firma-n spital.”