Un copil, la grădiniţă, încearcă să îşi încalţe cizmuliţele.
Pentru ca nu se descurca, a cerut ajutorul educatoarei. Cu tot trasul si împinsul, cizmuli ele nu vroiau nicidecum sa intre. Pana când a reuşit totuşi să îl încalţe, educatoarei i-au ț
apărut broboane de transpiraţie pe frunte. De aceea aproape ca i-au dat lacrimile când copilul i-a zis:
– Doamna, dar sunt puse invels…
Intr-adevăr, erau puse greşit… Nu a fost cu nimic mai uşor sa îi scoată cizmuliţele decât să i le pună, totuşi a reuşit să îşi păstreze calmul până când cizmuliţele au fost iar încăltate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta aşa cum trebuia. Însă atunci băie elul a zis:
ate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta aşa cum trebuia. Însă atunci băie elul a zis: ț ț
– Cizmuliţele astea nu sunt ale mele!!!
In loc sa tipe la el “De ce nu mi-ai spus?”, educatoarea şi-a muşcat buza şi încă o dată s-a chinuit să îl descalţe. Când s-a terminat chinul descălecatului, băietelul i-a spus:
– Sunt cizmuliţele flatelui meu. Mama mi-a zis sa le încalţ pe astea azi.
Acum ea nu mai ştia ce să facă… Să plângă sau să râdă? A reuşit totuşi să strângă suficientă răbdare pentru a se lupta din nou cu cizmuliţele. Când, in sfâr it, l-a încălţat, inte de a-l trimite afara la joaca, l-a întrebat:
– Şi acum, unde îţi sunt mănuşile?
Trebuie sa ti le pun in mâini ca sa poţi pleca afara!
– Le-am băgat în cizmuliţe ca să nu le pield…