Un nebun, fugar notoriu,
Scapă, de la un sanatoriu.
Şi veninidu-i o idee,
Urmăreşte o femeie!

Noaptea-i neagră, şi cernită,
Femeia înebunită,
Ca o pasăre-ncolţită,
Simte, că e urmărită.

Fuge ea, pasul grăbeşte,
Dar nebunu-o urmăreşte,
Tot mai tare, alerga
Şi nebunul după ea.

Lacrimile-i curg, şiroaie,
Şi-şi pierdu pantofii-n ploaie,
Fuge, fără să gândească,
Nebunul să-l păcălească.

După un timp, nebunul: – Haţ!
O prinse deodat’ de braţ
Şi cu apucături concrete,
O propteşte de perete.

O privi ca pe o pradă,
Ce urma, în laţ să cadă,
Femeia părea mai mică
Şi se tânguia mereu de frică.

Şi de teamă, ce-i era,
Nici nu se împotrivea,
Acceptîndu-şi biata soartă,
Ea părea, mai mult, că-i moartă!

Nedorind, nimic, să ştie,
El o întrebă: – Eşti vie?
Femeia, puţin surprinsă,
Oftă scurt şi îl atinse.

– Dacă e să-ţi fac plăcerea ţie,
S-ar putea să zic, că-s vie!
– De eşti vie, – că-mi vin laci –
Struguri, zi! De ce nu faci?