Cică se-nsoară un țigan de prin părțile noastre și pune naș un om din sat,mai înstărit care era însurat c-o ardeleancă.Nu trece mult și nașu chemă vreo doi-trei fini să-l ajute la niște lemne,țiganu se duse că e o mîndrie să-i întorci ajutorul după putere nașului tău.Munciră ei,fîrșiră treaba,nașa-i puse la masă,puse farfuriile și-un bol mare cu supă-n mijlocu mesei. Țiganu, prima dată la masă la nașa,rupt de foame,începu să bage „-mai adă nașe pîine,mai pune-mi rogu-te o țîră zamă” se cam umflă-n burtă „deh,asta e,dacă așa s-o mînca-n Ardeal…” ăilalți sorbiseră de vro două ori și stăteau după el cănd hop c-apare nașa cu platouri peste platouri cu copănele la cuptor,fripturi rumenite de purcel,curan umplut cu cîrnați și slană,sosuri,mujdei,mămăliguță – începură mesenii să se-nfrupte și-și mai tornau căte-o stacană ve vinișor de Jidvei gros și galben ca mierea la un moment dat nașu : „ce-i fine,de ce nu mănînci…or nu ț-o place cum gătește nașa..” „-ba nașule,bucatele fură bune da nu știu nașa a le pune – pusă-ntîi zărimea și dup-aia purcelimea..”