MM Stoica va fi reprezentanta Romaniei la urmatoarea editie a Eurovisionului.

Femeia barboasa a castigat Eurovisionul. Sa le fie rusine votantilor !

Winner: Cel mai tare banc de ieri
Autor : libelula

Interviu cu Latovlevici , de la clubul Steaua :
-Ce va zice Reghenchaf , in vestiar , la sfarsitul fiecarui meci ?
-Nu ne zice nimic , caci merge sa se pișe , deoarece tot timpul meciului se adapă ca o vaca .

Azi bunicul meu mi-a zis ca e mare sarbatoare pentru clubul Steaua. Se implinesc o suta de ani de la castigarea Cupei Campionilor Europeni la fotbal. Cel putin asa isi aduce el aminte din ce ii povestea bunicul lui, cand el era micut .

Imparatul Rosu dadu sfoara in tara pana a asigurat necesarul de sfoara , pentru toti locuitorii tarii.

A fost odata ca-n povesti
A fost ca niciodata
Pe la newsgroupuri românesti
Poata o draga fata.

Iara de trista ce era
Caci nu avea pereche
Un kil de tuica-si cumpara
Pe zi ca sa se-mbete.

Si îmbatându-se vedea
Cum St. Basil apare
Cu calul sau alb ca de nea
Cu ochelari de soare

Îl vede azi, îl vede mâini
Astfel dorinta-i gata
El iar postat de saptamâni
Îi cade draga fata

“Cobori în jos Basil cel Sfânt
Plutind usor cu calul
Pe tine te vreau cel mai mult
Da-mi place s-animalul.”

Basil atuncea a pornit
La seful lui cel mare
Ca sa-i aprobe în sfirsit
Elenei o chemare.

Dar nu avu prea mult succes
Ca seful lui urla
“La proasta aia de pe Net
Chemare nu se da.

Si pentru cine vrei sa mori ?
Ia uita-te de-aproape
Ori nu ti-am spus de-atâtea ori
Sa nu te legi de moarte?

De vrei la lume sa arati
A tale barbatie
Mai bine umbla în chiloti
Ca mi-ar placea si mie

Sa-ti spun cinstit, cam de mult timp
Te urmaresc în taina
Si te visez adeseori
Pe tine fara haina

Îti dau catarg lânga catarg
Osteni ca sa-ti faci oaste
Si asta doar ca sa ma lasi
Cu sula-n a ta coaste”

În locul lui menit din Rai
St. Basil se întoarse
Dar, dupa ziua cea de ieri
Nu-i mai ardea de cioarse.

……………………
În vremea asta pe pamânt
Facuse oua closca
Iara dintr-unul a iesit
Studentul Ioan Rosca

Si era mic si zgribulit
Cu înclinari spre moarte
Înca din oul lui clocit
Dorea o alta soarte.

Când gâtul lui se-ntinse-ncet
Un bob de grâu sa-mbuce
Elena aparu discret
Si îsi facu o cruce.

Si-i zise-ncet
“Înca de mic te potrivesti cu mine
Eu am o inima-de-ascet
Iar jalea e la tine

Si-atunci propun, deloc formal,
Sa ma unesc cu tine
Cordonul tau ombilical
Te va lega de mine.

Iara Basil vedea de sus
Uimire-n a lui fata
Când ea un brat pe gât i-a pus
Si lui i-a fost brusc greata.

Si au ramas asa mult timp
Dar gata-i bucuria
Ca Ioan Rosca e trimis
Din nou în România.

Atunci Elena urca-n sus
Privirea ei cea tâmpa
Caci bautura si-a facut
Lucrarea ei adânca.

Pe St. Basil îl vede iar
Pe calul lui cel mare
Care-i stârneste imediat
Siroaie de sudoare.

Si-l cheama-adânc, nesatios
Soptindu-i vorbe sfinte
Dar el e înca somnoros
Si nu mai ia aminte.

Si-ntr-un târziu raspunde scurt
Rânjind ca animalul
“Ce-ti pasa tie chip de lut
Dac-oi fi eu sau calul?”

Takita era catana
In armata musulmana.
Prin o mie sase sute
Cu arme si-armate multe
Intra-n Tara Romaneasca
Cu gandul s-o cucereasca.

Inarmat cu un hanger
Si-ajutat de-un ienicer
Take prinde-o baba creata
Cu perciuni si cu mustata
Si-o taraste-n cort la el
S-o “inghesuie”nitel.
Ca dupa amar de-armata
I se pare baba fata.

-Stai, hoasca nu fi haina,
Sa bag botul la smochina!

Baba-i pune mana-n gat
Il arunca la pamant
Apoi dupa ce-l tranteste
La ureche ii sopteste:

-Bagi botul la pastarnac,
Curu ciur am sa ti-l fac,
Ca eu sunt Baba Novac!!

Profa de mate mia zis sai faq pe tabla un patrulater cu trei laturi asa ca iam faqut un triunghi cu doua laturi pentru ca nu imi ajungea creta pentru un pentagon cu sase laturi.

-Tata , am crescut mare , deja iti ajung cu nasul la gat !
-Da fiule, esti deja ditamai magarul , mai ieri imi ajungeai cu nasul in cur …

– Ce faci cu banii strânși, intrebă trecătorul. aruncând o monedă in palăria de pe caldarâm.
– Rămâne de auzit, răspunse surdul.

-Ioane , PASTE FERICIT !!!
-Paste tu , ba tarane , ca eu am ce manca !

Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul cum răsărise, şi-al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, de pe margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi în sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese. Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui. Ce căutase dânsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi.
Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţarâna neagră trupul aruncă o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare. Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.
În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe lujer în sus, să meargă, să meargă şi să meargă până în vârf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură, — sau o vedea el ce-o face.
Atunci se mişcă din nou, şi după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte şi coborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. Văzând asta, se ridică pe picioruşele dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou şi văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, şi când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicături: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!…
Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo câţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; de-abia ajunse. Iar când a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămâni, luni avea de umblat. Şi cât era de hotărât şi de vânjos drumeţul, nu-şi putu opri un oftat:
— Uf! că mult mai am de suit, Doamne!

Era odată un prinţ şi prinţul acela voia să se însoare cu o prinţesă, dar cu o prinţesă adevărată.
Şi a cutreierat toată lumea ca să găsească una pe placul lui şi tot n-a găsit. Prinţese erau destule, dar el nu putea să ştie dacă erau cu adevărat prinţese, fiindcă tuturora le lipsea câte ceva. Şi prinţul s-a întors iar acasă şi era foarte necăjit, pentru că tare ar fi vrut să găsească o prinţesă adevărată.
Într-o seară, tocmai se stârnise o furtună cumplită, tuna şi fulgera şi ploua cu găleata; era o vreme îngrozitoare. Deodată s-a auzit cum bate cineva la poarta oraşului şi regele, tatăl prinţului, s-a dus să deschidă.
La poartă era o prinţesă. Vai, dar în ce hal era din pricina ploii şi a vremii rele! Apa îi curgea şiroaie pe păr şi pe haine şi îi intra în pantofi pe la vârfuri şi ţâşnea înapoi pe la călcâie. Dar zicea că-i prinţesă adevărată.
– Bine, las’ că vedem noi îndată! s-a gândit regina, dar n-a spus nimic; s-a dus în odaia de culcare, a luat toate saltelele din pat şi a pus pe scândurile patului o boabă de mazăre. Pe urmă a pus peste mazăre douăzeci de saltele de lână şi pe saltele douăzeci de perne mari de puf.
Aici s-a culcat prinţesa. Dimineaţa au întrebat-o cum a dormit.
– Groaznic de prost! a răspuns prinţesa. Toată noaptea n-am închis ochii. Dumnezeu ştie ce a fost în pat! Am şezut pe ceva tare şi acuma-s toată numai vânătăi! Groaznic!
Şi atunci au văzut cu toţii că era o prinţesă adevărată, dacă a simţit ea o boabă de mazăre prin douăzeci de saltele şi douăzeci de perne de puf. Aşa de gingaşă la piele nu putea să fie decât numai o prinţesă!
Şi prinţul a luat-o de nevastă, fiindcă acum ştia hotărât că asta-i prinţesă adevărată; iar boaba de mazăre au pus-o în odaia unde erau bijuteriile coroanei şi se mai poate vedea acolo şi astăzi dacă n-o fi luat-o careva.