Astăzi a fost cea mai fericită zi din viața mea. Stând la oprire și așteptând autobusul, se apropie un Gelenvagen, la volanul căruia se afla un bărbat îmbrăcat într-un costum destul de scump. Coboară geamul și mă întreabă, cu să ajungă la adresa Alecsandri 70 (adresă în apropierea căreia mă îndreptam și eu). I-am lămurit cum să ajungă, amintind și de faptul că într-acolo merg și eu, iar el mi-a propus să merg să-i arăt. Apropiindu-mă de adresa cu pricina, o observ pe fosta mea prietenă (cu care, de vre-un an, m-am despărțit în circumstanțe nu prea plăcute) plimbându-se cu noul ei iubit. Desigur, am vrut în acel moment să par cât mai serios și impozant. Ea imediat ce m-a văzut, se apropie și mă întreabă ce mai fac, cum mă mai descurc… etc. Șoferul mașinii, nedepărtându-se prea mult, repede a înțeles situația și îmi spune: „Șefu, să vă aștept sau după aceasta singur veți pleca mai departe?” și îmi dă cheile de la mașină. În acel moment m-am pierdut de tot, deși am încercat cât mai artistic să nu arăt acest lucru, și pe un ton serios: „Nu Ioane, azi nu mai am nevoie de tine, poți să pleci acasă”. Irina, verde de furie, invidie, și alte sentimente asemănătoare, cu pași rapizi a început să îndepărteze bolmojind ceva sub nas, iubitul ei, ca un cățel ascultător încerca să o ajungă din urmă, eu confuz de tot dar și un sentiment plăcut de răzbunare savuram mimica feței Irinei, care mi se întipărise adânc în memorie, iar șoferul mașinii, ținându-se de burtă, mai nu cădea pe jos de atâta râs. Iată asta mai numesc și eu „Teatrul vieții”, iar morala: „Ajutații pe necunoscuți, niciodată nu se știe cum așa de ajuți pe tine”.