Intr-o zi am plecat la vanatoare, impreuna cu un amic. Soacra-mea, banuitoare ca m-as fi dus sub acest pretext cu vreo amanta, nu s-a lasat pana nu am luat-o si pe ea cu noi.
“Atat am asteptat!” imi zic in gand, frecandu-mi palmele bucuros.
Dupa ce ajungem, o lasam sa aibe grija de ustensilele noastre, iar noi luam pustile si ne adancim in padure.
“Ai grija, mama soacra, ca e periculos, te-am avertizat de la inceput, sa nu cumva sa ti se nimereasca prin cap vreun glonte ratacit…” i-am zis inainte sa plecam.
Ca un facut, chiar asa s-a si intamplat. Cand ne-am intors, am gasit-o cu un glonte infipt direct in teasta.
“Nenorocitule, ai facut-o inadins!” zbiera ea la mine. “Puscaria te mananca!” completa ea si se indrepta furioasa catre mine.
“Aoleo!!!…” am inceput eu sa zbier ca disperatul catre amicul meu, care ramasese incremenit, “da-mi cartusele alea, ca n-a murit inca zgripturoaica!”
Dupa ce epuizez si ultimul cartus, ingrozit de moarte ca inca se mai taraia, strig catre el:
“Mai da-mi munitie, ca asta nu mai moare!”
“Nu mai sunt, ala a fost ultimul cartus!” raspunse el, tremurand din toate incheieturile.
“Scoate-le repede pe alea de argint!!” am strigat, in culmea disperarii.