CEL MAI MARE POET

„Cel mai mare poet sînt eu!“
zicea matematicianul,
„vã pot demonstra într-o clipã!
Cine mai ştie, aşa ca mine,
sã afle linia medianã a fiinţei,
sã defineascã noţiunea de infinit?!“
(Poetul, îngîndurat, tãcea).

„Ba eu sînt cel mai mare poet!“
zicea filozoful,
„universul întreg depinde de mine,
eu vã transform în fiinţe gînditoare
şi vã ofer un punct de reper!“
(Poetul, micşorat, tãcea).

„Hai cã vã-ntreceţi cu gluma!“,
zicea şi psihanalistul.
„De n-aş fi fost eu,
nu v-aţi fi recunoscut în oglinzi,
n-aţi fi învãţat sã plonjaţi
în adîncul din voi…
Eu sînt, cu certitudine, cel mai mare poet!“
(Poetul, mutilat, tãcea).

„Eu, eu sînt cel mai mare poet!“
zicea muzicianul.
„Nici o poezie nu se comparã
cu alãturarea divinã a douã note muzicale
pe portativ!“
(Poetul nu se mai zãrea).

„Cel mai mare poet din toate timpurile sînt eu!“
zicea pictorul.
„Cînd cuvintele se rãtãcesc,
cînd muzica-ngheaţã,
numai culorile pot întrupa poezia!“
(Poetul, într-o urnã, pe noptiera mea).

„Nu pricepeţi cã eu sînt cel mai mare poet?!“
zicea astronomul,
„cã doar eu citesc în stele
şi toate misterele lumii
doar la mine-n creier se-ascund?!“
(Pisoiul sparse urna. Poet pe mustãţi de pisic).

„Cel mai mare poet, desigur, sînt eu!“
zicea iluzionistul.
„Poezia e magie,
sufletul se vrea minţit,
iluzie opticã e totul!“
(Despre poet, douã fraze în cartea de istorie).

Şi, rînd pe rînd, au luat cuvîntul:
fizicianul, groparul, medicul,
arhitectul bucãtarul ţãranul agricultor
alchimistul-cosmonautul-profesorul
şi toţi ziceau
bla, bla, bla şi hau, hau, hau.
(Cã a trãit cîndva un poet,
nici în papirusuri nu mai scrie.)

Adevãrul gol-goluţ, e-aproape pur
şi niciodatã simplu.
Dacã cel mai mare poet
nu e Altcineva decît Timpul?