Mă întorceam seara, pe la vreo 10, de la serviciu cu Maxi –taxi-ul. În fața mea era un băiat de vreo 5 ani alături de maică-sa. Copilul avea pe cap o glugă atât de mare încât dădea impresia că are un cap mai mare ca a lui Moroșanu. Însă copilul stătea mulțumit, și desena cu mâna pe geam, la un moment dat, o trage pe maică-sa de un deget și o întrebă:
– Mam, eu sunt împărat?
Maică-sa, se uită la el, se încruntă un pic, întoarce capul într-o parte și spune încet printre dinți:
– Tâmpit ești tu, nu împărat.
Spre nenorocul ei, vorbele spuse au fost auzite de o doamnă în vârstă, care părea că e supărată complet pe viață și care a început imediat să o atace pe tânăra mamă:
– Uite nenorocita, tâmpită ești tu. Ce te descarci pe copil.
Și aplecându-de spre copil:
– Împărat ești tu băiete, împărat, uite ce simpatic ești.
Mama, neluând aproape de inimă vorbele doamnei, s-a uitat la ea și cu un ton ironic, printre dinți: ”DA?!!”. Scoate gluga de pe capul copilului, iar acolo – un bol gros de cristal, ce se vede că a rămas blocat pe capul copilului:
– Desigur împărat – continuă mama – îl ducem pe împărăția sa la secția traumatologie, supușilor săi sa-l arătăm.