Fiul lui Harun Al-Rashid, marele calif al Bagdadului, era tare nefericit. Si cate nu incercase bietul tata: il ibvatase razboiul, arta, filosofia, stiinta, adusese comedianti si mesteri, femei, mascarici si dansatoare: nimic nu-l inveselise pe print. Nu-l faceau sa zambeasca nici mancaruruile alese, nici bauturile fine, nici animalele rare, nici povestile despre oameni si locuri cum nimeni nu mai pomenise. Bietul Harun Al-Rashid chema toti inteleptii lumii ca sa-l invete ce sa faca. Numai un mag batran de tot, venit mai tarziu, avu un raspuns:
-Fiul tau, marite calif, o sa fie fericit atunci cand o sa imbrace camasa unui om cu adevarat fericit.
Si porni printul prin lume sa imbrace la camasi, care mai decare: intai de nobili, apoi de razboinici, apoi de negutatori, ba chiar si de oameni simpli. Degeaba, tot nu era fericit. In cele din urma, se resemna cu gandul ca el nu va fi vreodata fericit si se decise sa se intoarca in Bagdad. La nici jumatate de ceas de zidurile cetatii, un om cu pieptul gol ara pamantul cu o pereche de boi si canta de mama focului, de parca ar fif ost la un ospat, nu la o munca asa grea. Auzindu-l cum canta, printul isi zise: “Daca nici el nu mai e fericit, atunci nu exista fericire pe lumea asta!”
-Buna ziua om bun!
-Buna sa fie inima cui imi ureaza.
-Om bun, ma iarta ca te intreb asa intr-o doara, tu esti fericit?
-Sunt!
-N-ai vrea sa schimbi soarta ta cu a unui rege?
-Doamne pazeste!
-Om bun, am o rugaminte la tine. platesc oricat, numai lasa-ma sa imbrac si eu odata camsa ta!
-Camasa? Pai eu n-am nici o camsa!