Pe o bancă în parc:

MANELISTUL : E liber?
PATAPIEVICI : Da?
MANELISTUL : Seminţe?
PATAPIEVICI : Nu, mulţumesc. Aruncaţi cojile pe jos?
MANELISTUL : Pai unde mă-ta să le-arunc? Nu vezi unde-i coşu’? Păi dacă mă duc pân-acolo să scuip dupe fiecare sămânţă nu mă ia toţi dracii? Nu-mi dai mata o foaie din cartea aia să-mi fac un cornet?
PATAPIEVICI : Vai de mine! Dar asta-i “Critica raţiunii pure”, de Kant!
MANELISTUL : De Kent poate… are foaie veline sau normale?
PATAPIEVICI : Normale!
MANELISTUL : Atunci e bune, dă-ncoa!
PATAPIEVICI : Nu se poate?
MANELISTUL : De ce coaie?
PATAPIEVICI : Am împrumutat-o de la bibliotecă!
MANELISTUL : Da de ce?
PATAPIEVICI : Ca s-o recitesc?
MANELISTUL : Păi ce? Ai mai citit-o odată?
PATAPIEVICI : Am mai citit-o de trei ori?
MANELISTUL : Coaie, tu ai o obsesie?!
PATAPIEVICI : Nu. Sunt anumite cărţi la care e bine să revii în viaţă.
MANELISTUL : Hai na’, da despre ce e vorba?
PATAPIEVICI : E o carte de filosofie. Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke şi David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică şi cea sintetică. În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepţie sensorială. În situaţia în care o analiză raţională nu este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o observaţie senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoştinţele valabile la un moment dat derivate din experienţă au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecăţile în empirice sau a posteriori şi judecăţi a priori.
MANELISTUL : Hai că poate-ţi iau familia-n ****! Dă-te-n sânge că io ţ-am vorbit frumos!

Îl scuipă şi pleacă ameninţându-l cu tovărăşii.

Ps: acesta banc nu este creaţia mea, eu doar l-am editat şi i-am pus diacritice.