Hilda si Herman isi petreceau seara acasa ca in oricare alta zi. Herman se afla cufundat in citirea unei carti, in timp ce Hilda avea chef de vorba.
-Iubitule- incepu ea- daca voi muri inaintea ta, vrei sa-mi promiti un lucru?
-Mda- mormai Herman, ridicandu-si cu greu ochii din carte.
-Te rog sa-mi promiti ca-mi vei pastra in permanenta mormantul verde.
-Nu mai fi atat de morbida- ii raspunde el. De ce vorbesti despre moarte? Vad ca arati foarte bine.
Apoi Herman se lasa absorbit in nuvela sperand ca nu va mai fi tulburat.
-Da, iubitule, ma simt bine, sanatoasa- ii intrerupe Hilda lectura, dupa un minut de tacere. Dar vreau sa fiu sigura ca nu-mi vei neglija locul de odihna vesnica. Cine stie poate te vei recasatori si vei uita complet de mine.
-Uite ce e Hilda, sa stii ca nu te voi uita niciodata. Hai sa nu mai vorbim despre astfel de lucruri, pentru ca sa pot citi si eu linistit.
De aceasta data Herman se bucura de trei minute de tacere, cand sotia sa relua discutia exact din punctul in care se oprise:
-Nu mi-ar placea deloc sa ma uite sotul cu care am petrecut atat de multi ani de viata, probabil asta se datoreaza si firii mele emotive. Iubitule, Chiar imi promiti ca vei pastra mormantul verde?
-Da, iti promit- raspunse el, tinandu-si ochii pironiti in carte.
-Sa stii ca mi-ai luat o piatra de pe inima. Dar as vrea s-o spui cu mai multa convingere… Nestematul meu jura-mi ca…
-Hilda!- striga barbatul, aruncandu-si cartea pe fotoliul de alaturi- iti voi mentine verde blestematul ala de mormant, chiar de va fi sa-l vopsesc cu mainile mele!