Marele om se afla pe patul de moarte. A dus o existenta pilduitoare, iar
acum se stinge. Întunericul încaperii e tulburat doar de lumina calda de
lumânari. Are ochii închisi si respira cu greutate. În jurul patului,
înlacrimati, stau cei dragi. Fiicele sunt îmbratisate, încercând sa îsi dea
una alteia mângâiere. Fiul sau e asezat lânga pat si tine mâna tot mai rece
a parintelui sau. Într-un colt al încaperii, discipolul maestrului strânge
cartea care i-a fost pilda si evanghelie, marea carte a maestrului. Cu greu
poate pune zagaz lacrimilor.
Respira cu mare greutate. Întredeschide ochii încercând sa-i mai cuprinda o
data cu privirea pe toti cei aflati acolo. Un suier prelung îi trece
printre buze. Ridica mâna, aratând cu degetul spre cer. Se pregateste sa
spuna ceva. Nu mai are puteri. Ofteaza si ochii i se închid din nou. Ramâne
asa, respirând iregulat, cu greutate. Întoarce capul într-o parte si
priveste vreme buna spre batrânul ceasornic. Cei din jurul sau nu îndraznesc
sa spuna nimic. Doar fiul sau îi strânge cu mai multa tarie mâna rece.
Priveste spre ceasornic si parca murmura ceva din buze.
Dintr-o data e zguduit de o convulsie. Tresare. Face ochii mari, mari, mari.
Deschide gura, încearca sa spuna ceva. Toti cei de fata sunt emotionati.
Sunt ultimele cuvinte. Fiicele plâng si mai tare. Fiul îsi sterge si el o
lacrima. Discipolul maestrului se apropie de pat. Scoate grabit un creion si
un carnetel, pregatit sa noteze ultimele cuvinte. Posteritatea va primi,
prin vârful creionului sau, marele mesaj. Cuvintele care sa fie calauza
generatiilor ce vor veni. Cuvinte despre care se vor scrie carti si carora
generatii de întelepti vor încerca sa le descâlceasca tâlcul.
Batrânul ramâne cu ochii holbati si gura deschisa. Trupul îi e încordat,
arcuit. Apoi se înmoaie, aduna ultima respiratie în plamâni. Si rosteste cu
glas stins, dar în care se simte o unda de mirare:
– Cred ca m-am cacat pe mine.