De prin anii nouazeci,
Peste tot pe unde treci,
Vezi numai oameni sarmani,
Fara rost si fara bani.
De aceea multi din ei,
Si barbati dar si femei,
Si-au luat dorul de tara,
Plecand cu totii afara.
Unii in spre Europa,
Ca-i bogata,zice vorba,
Altii-au vrut pasii sa-i poarte,
Spre tari mai indepartate.
Asa a ajuns Varvara,
Tocmai pe langa Sahara,
Si muncea din noapte-n zori,
Sa adune verzisori.
Dupa vreo doi ani de munca,
A scris o scrisoare lunga,
In care sa povesteasca,
Multe sotului de-acasa.
I-a scris despre cum traieste,
Cum la lucru greu trudeste,
Zi de zi si an de an,
S-adune si ea un ban.
I-a mai scris emotionata,
Ca deja el este tata,
Are-un baietel destept,
Seamana cu el perfect.
Nici un cusur el nu are,
Doar ca-i negru la culoare,
Ca atunci cand l-a nascut,
Lapte-n tzatze n-a avut
Si l-a dat la alaptat,
La o negresa din sat.
El repede merge sa spuna,
Maica-si vestea cea buna.
– Ai dreptate, maica-i spune,
Tu cand ai venit pe lume,
Eu tot lapte n-am avut
Si atuncea ce-am facut?
Foamea tie ca sa-ti treaca,
Eu ti-am dat lapte de vaca,
De aceea cum vad eu,
Ai ajuns acum un bou.